Uitând

S-a întâmplat ceva, şi ceva foarte neobişnuit, te poticneşti de dor ca de un prag, ca de o infirmitate, dorurile tale au plecat mai mereu spre niciunde şi nu spre undeva, nimic din tine nu vrea să fie altfel decât este, ar trebui să îi spui o poveste lungă pe care ea cu siguranţă că nu ar crede-o, totul ar fi aşa de confuz şi de nelegat, mâine o să te întorci cu gândul în trecut, căutând să înţelegi, dar azi nu, povestea voastră a fost de literatură comic sentimentală, tu ai a fugit de dragoste de parcă ar fi fost pe urmele tale cel mai monstruos urmăritor, fireşte că a fost aşa, pentru că de fapt nu fugeai decât de tine însuţi, cu ea s-a întâmplat altceva, şi ea ca şi tine, strivită de teroare, de parcă ar fi fost condamnată la moarte dacă s’ar fi lăsat prinsă în dragoste cu toate lucrurile alea care s’ar fi lungit inutil, cu mila de ea însăşi pentru sfârşit, cum naiba să vorbeşti pe limba dragostei, limba asta nu a ştiut-o niciodată, de câteva ori s-a apucat să o înveţe dar s-a lăsat păgubaşă, spune asta cu gândul la cele câteva umbre cu identitate precisă, priveşte înspre ea şi spune nu cu ochii, doar că priveşte înspre ea cu lăcomie, cu ochii flămânzi, apoi lucrurile s-au petrecut aşa cum s-au petrecut şi ea nu a fost mai puternică decât dragostea, a zâmbit de propria ei neputinţă şi a mai zâmbit odată amar de spulberarea finală a unei iluzii, ce este dragostea, s-a întrebat mai apoi, dădea capul pe spate să o privească şi ameţea, tot ce atingea cădea în aceeaşi clipă sub puterea ei, încă nu putea crede, nu voia să creadă, şi era pentru prima dată când se întâmpla ceva aşa de aproape de ea, renunţase la fugă, predarea în necunoscut nu o mai paraliza precum nici sfârşitul armurii, dragostea dormea la picioarele ei, aşteptase de demult în ea, toate erau acum simple şi exacte, nu pentru mult timp, evident.

Anunțuri

Lumi textuale şi fantazări

Unii îşi toarnă din ei pe hârtie pixelată scriind pe bloguri, mulţi bricolând monstruos cu materia primă a altora rumegături de cum simt în ei vreun germen de poezie, din acea clipă începând să tresară şi să geamă în ei metafora, care mai de care mai mănos, scrisurile altora sunt altare de cuvinte pe care le ridică unor întâmplări nicicând trăite, despre care spun ca şi cum s-ar fi petrecut deşi nimic din ele nu a fost trăit, ci doar ei, personaje în nişte roluri alese, metamorfozându-şi cotidianul cât şi banalul în ireal, în fantastic, cu o inventivitate nesecată, mint cu aceeaşi uşurinţă cu care respiră, minciuna lor fiind singurul adevăr care nu poate fi pus la îndoială, ăştia fiind cei care când scriu despre una, despre alta, dar cel mai mult despre ei îşi toarnă din ei cuvinte din pasta lor psihică crescând derute, dar nimic din ceea ce povestesc nu s-a petrecut, făurindu-şi pe cale fabulatorie o lume fantastică pe care o alătură lumii acesteia, doar că ficţiunea lor este aceea care trece dincolo de o anume marjă admisibilă, fiind  fantazare, fiinţe care dau despre ele ceea ce nu sunt, mai tot din ceea ce trăiesc fiind mistificat, povestind despre lucruri imaginare ca şi cum ar fi reale şi tratându-le ca atare, cu îndemânarea scrisului care caligrafiază, minţind frumos, căpătând o supleţe din ce în ce mai personală, cea a lumii lor, lumea ficţiunilor lor, restituită altora pe deplin convingătoare, acelora absorbiţi de cuvintele înşelătoare, fascinante, proiectate în virtualitatea care le instituie realitatea, spectralităţi imaginative, închipuinde, derulate ca printr-un caleidoscop, mai lent ori mai accelerat, potrivit fantazării, fantezie sprijinindu-se nicidecum pe vreo memorie a realităţii, ci pe una a fantasticului, unul de ei creatori, pentru că nu sunt altceva decât ceea ce îşi sunt, şi nicidecum ceea ce mărturisesc a-şi fi.

Despre dragoste, când întâlneşti asemănătorul

După ce ochiul fixează, luăm din alţii ce ne convine, adesea faţă de unii fiind stări sufleteşti făr’ de vreun conţinut hotărât, stări care se anemiază, totul începe sub forma percepţiei celui de lângă tine căruia nu îi rămâi inert, oricât de lung sau de anevoios ţi-ar fi drumul până la el, ajungere improbabilă doar legat de cel care alege să trăiască între carapace, închizându-ţi-se, iar cel care închide nici nu va lăsa vreodată ca ceva să îi pătrundă în înăuntru, nu va fi niciodată cel de lângă tine care devine acel altul în a cărui lume îţi faci încercarea şi prin a cărui cunoaştere ajungi la tine, pentru că prin tine însuţi nu te poţi cunoaşte pe deplin sau pe de’a’ntregul, căutăm în toţi acei altcineva asemănătorul, având despre el la început o imagine, una care poate fi reală sau deformată, asta despre potenţe, încerci potrivirile tale cu ale lui după ce îl aduci din lumea visurilor în cea a realităţii care se vede cu ochiu’ liber, cauţi  similarităţile şi compatibilitatea, percepţiile asemenea, ştii că toate astea înseamnă neclintirea într-o legătură, şi asta neînsemnând mersul timpului,  atât cât îi va fi să dureze, pentru că iluzia veşniciei nu o mai trăieşti demult, nimic nu e făcut să dureze de-a pururi când e vorba de fiinţe dezlocuitoare, că asta suntem, potriviri care se pot înstrăina, întâi ne lăsăm locuiţi iar după o vreme începem să dezlocuim, uitând tot şi lăsând în înapoi şi destul de departe încât să nu mai existe aproape, crezând că fără ravagii, tot ce ne-a legat cândva, crezând că în cel rămas în urmă nimic din noi nu mai e viu în el ca să urle de suferinţă, dar asta e dinspre partea cu poveştile de dragoste, dragoste scrisă în cartea tuturor destinelor, dragostea adesea fantezia noastră favorită, poveşti din care unii au înţelegerea iar alţii resemnarea, poveşti ai unei inegalităţi silnice când dragostea e trudă, dar atât cât te legi de cineva cu asemănarea, trăieşte-l ca şi cum cu o astfel de fiinţă nu te-ai mai întâlni în viaţă decât o singură dată.

Posesiuni iluzorii

Visarea e cu obiect precis, apăsare şi inconsistenţă, posesiune efemeră şi iluzorie, visul, necesitate ideală adesea strivit sub înaintarea înceată sau sfârşit când traversează cu irealism tropicul realităţii, visezi cât ştii, ştii cât visezi, dai visului roată ca un apucat în lumea ta, aia gândită şi nu trăită, care e proiectată prin visare, visul te cuprinde pe de-a’ntregul, activează în tine adâncuri, o forţă care se înlănţuie naiv în tine însuţi cu excesul imatur de semnificaţie, asta despre ingenuitate, visul tău e născut din repercursiuni sentimentale şi din ecouri ce vin dintr-o vreme a trecutului peste care nu ai putut trece, visul prinde în tine rătăcini, creează înăuntrul tău o altă fiinţă, dar miza e mare, visul tău nu poartă verbe care să îi dea mişcare, te rogi de verbe dar te rogi zadarnic, verbele sunt la altcineva, eşti fericit în visul tău dar nefericit în fapt, visul tău însă nu va fi niciodată liber de tine, destinul lui îi e ferecat într-al tău, nu-l vei purta niciodată mai departe atâta timp cât vei amesteca vrerile cu putinţele, şi’aşa o iei de la capăt cu altul, visul ăsta niciodată nu’ţi va aduce neprevăzutul, aşa că lasă amplitudinile lui ca să nu îi dai posibilitatea unul alt şoc, adesea prea multă visare dăunează, asta depinde de cine, ce şi cum visează, năluceşti până îţi dai seama că nu vei depăşi niciodată viaţa visului pentru că unele nu se vor împlini niciodată, prea multă visare te îndepărtează de existenţă şi te pomeneşti într-un sfârşit un aşa înfrânt nostalgic, nostalgiile pe care le trăieşti după un paradis închipuit pe care îl locuiai în vis într-un fel stăruitor asta întâmplându-li-se mai cu seamă celor romatici biologic închizând într-un vis viaţa lui neţărmurită, visul, oaza lor de realitate care se hrăneşte din priviri himerice, visul ăsta al tău are fericirea lui proprie oricât nu ai crede că te va pierde şi oricare ar fi drama care va fi chemată să o dovedească.

Despre narcoticul virtualului sau cum caută unii dragostea pe net

Virtualul ăsta e ca o hiperrealitate narcotică pentru unii, uneori se întâmplă păcătoase de melodrame când lângă uşa vreunei eve stă pasărea dragostei şi îşi ascute penele, dragostea, pasărea asta călătoare, sub chipul unui decăzut dintr-un amor vechi şi învineţit după ce a ţinut doliu regulamentar, şi iată că deodată adamului i se face iar de foc, timp deschis către viitor, că la ce  bun să plângi după o iubire defunctă cu fruntea în pământ sau pe masa conjugală, una atât de anemică, de ce să nu pleci în lumea asta mare unde’s câtă frunză câtă iarbă femei însoţite de trena de litere, care scriu pe bloguri, ş’aşa se face că sub chipul cuvintelor ăstora cea care are chip, mâini, picioare, ochi, gură, buze, păr, umeri, sâni, va fi aceea în braţele căreia, ademenitor, va sfârşi ademenitul, care de fapt abia aşteaptă să se lase izbit de mişcările iuţi ale focului, să’i răscolească sângele, abia aşteaptă să dea peste vreuna pe care să o farmece, una sau mai multe, după apetit, după cum se simte întărâtat, unele nu vor fi posesiuni imediate, dar adamul cu pleoapele veştede, sterp de efervescenţe sentimentale, vrăjitor de femei până’n măduvă şi cu conştiinţa golului din el, face din locurile alea frecventare periodică, vine sau cu materie lirică, texte poetice, sau în cuvinte savant elaborate, cu rafinamente, sau în expresii abrupte, după cum simte că s’ar putea revărsa în matca sufletească a celei pe care a pus ochii înfierbântaţi, după un timp va sfârşi prin a fi vreuneia mărturisitor de dragoste, vreuna aşa, angelic previzibilă, fireşte că dragostele lui sunt trecătoare, pe unele le sfârşeşte cu ură, pe altele cu tăcere, virtualul îi mulţumeşte viaţa şi i-o cuprinde, e prins, e din febre nestăpânite, virtualul e lumea lui alternativă, lumea lui mentală paralelă în care termenii cheie consecutivi sunt dorinţă, virtualitate, hiperrealitate, narcoticul unei iluzii mai necesare decât sexul.

Matematică nu, mersi

Nu ştiu dacă am avut sau nu intuiţie matematică, atunci când a fost despre lumea mea ideală, asta legat de esenţele ei revelatoare, alea pe care le-aş fi găsit printre posibilităţile mele, alea mărginite, şi fără sprijinul vreunei experienţe, am fost mai mult ermetică şi poate mai puţin afectivă când a fost să ascund şi să încifrez sensuri ale dragostei printr-o exprimare, sau naiba ştie, poate am ascuns şi am exprimat în acelaşi timp, nu mai ştiu în care vreme era, dar clar nu în cea în care fugeam de contingenţe şi de limpezimile raţionale, nu ştiu să număr rotund zilele, alea cu respiraţii lungi, o fac dezordonat şi cu răsuflări scurte, între două întrebări, pentru că mă prefac că nu e şi o a treia măcar, nu’mi ies la numărătoare clipele de fericire, ba sunt prea multe, ba prea puţine, mă încurc în lumile probabile când vreau să scad din ele imaginile înşelătoare, încercările mele într-ale matematicii au fost legate de dragostea reductibilă doar la unic, cândva credeam în pluralele care încorporează şi nu în desperecheri, mi-a dat mai mereu cu virgulă când a fost despre acel care, fără rest, să mă întregească, când am vrut să uzez de stratagemele atribuite şeherezadei întotdeauna cel de-al o mie şi unulea cuvânt a fost cel de sfârşit, poate dincolo de ambiguitatea necesară era despre ambiguitatea relaţiei mele cu el, iar asta favoriza cel puţin două interpretări diferite, oricum, şi restul nu însemnase nimic altceva decât cuvinte, am pus semnul egal între ceea ce face un om şi ceea ce este, confundându-le adesea, uitând de împrejurările irepetabile, în ecuaţiile cu necunoscut nu m-au doborât niciodată nehotărârile, ci doar aglomerările de amănunte.

Măştile şi costumaţiile noastre

Nu ştii în cât e azi, cuvintele nu trec din gând, tăcerea pleacă spre niciunde, nu poţi nici măcar să şopteşti, îţi spui, ca să nu trezeşti cuvinte adormite de care cândva nu te săturai niciodată, neputinţa e simplă, e tragică, azi se duce fără ţintă, îţi spui, şi n’o să mă mai întâlnesc niciodată cu el, îţi spui degeaba că timpul descurcă, uneori ţi-ai dori să îţi spui că totul e în regulă, habar n’ai în legătură cu ce dar asta sună destul de sătul atunci când te întorci pe dos nimic din tine nefiind îngropat îndeajuns de adânc încât să fie cu desăvârşire uitat şi atunci te cuprinde disperarea,  încerci şi vrei să o porneşti prin tine mai departe, eşti dintre acei care merg mereu mai departe, asta cred alţii despre tine,  şi până mâine ţi se pare o veşnicie, ai vrea să îţi spui că ai visat toate zilele de ieri şi că ele nu au existat cu adevărat nicio clipă dar zilele de ieri au trecut peste tine şi te-au sfârşit, ai vrea să îţi înfigi mâinile într-un mâine şi să te goleşti ca şi cum te-ai putea deghiza, orice se poate deghiza cu putinţa iluziei, oricine trăind ceea ce spune, pentru că altceva ar fi adus cu faţa către adevăr, doar că adevărul l’ar sili să repete scăzut şi şovăitor ceea ce ar fi recunoscut dintr-o dată, altcineva poate numi asta metamorfoze, disimulari, conversiuni, sincope, oricine îşi poate satisface nevoia de real prin ficţiune şi utopie, oricine poartă obsesii limpezi, oricine ştie mai mult sau mai puţin ce face însă vrea să afle mai mult decât poate şti, punând vălurile îndepărtării peste aflări brutale stând sub semnul hazardului, ce au fost aşa pentru că n’au fost altfel, acum ca niciodată simţindu-te mai vulnerabil ca oricând, fragilitatea ta purtând o mască atunci când nu te priveşti dinspre tine însuţi ci dinspre ceilalţi, dinspre ceilalţi fiind cu mult mai mult sau cu mult mai puţin decât în realitate, mulţi ratând realitatea a ceea ce suntem, mai ales atunci când atragem şi derutăm, seducem şi nedumerim, rar dezvăluiri, dese învăluiri, deghizări din recuzita impusă.

Pe duşumeaua visului

Gândeşti la ceva nelămurit, încă nu’i dai nume, gândul ăsta nu are coridoare întortocheate, e abia ivit, păşise cu picioare subţiri, ai zice, nu îţi aminteşti să-l fi îndemnat haide înăuntru,  spune nişte fleacuri, îţi zici, dar simţi cum totul în tine se opreşte pe neaşteptate, îţi aminteşti ca de un lucru foarte îndepărtat şi fără întoarcere, te sperii de timpul care a trecut de când ai uitat în tine în totul e cum a trebuit să fie visul ăsta, poate a fost un vis pe care nu l’ai ţinut bine minte pe când dormeai pe duşumeaua lui, poate ceva atunci nu se potrivise, ceva prea greu fusese aşezat deasupra, ceva de prisos, dacă ar fi fost ceva ce nu ai fi vrut să încetezi ai fi tânjit statornic, sau poate nu ai ştiu să priveşti în el cum trebuie, dacă ai fi fost lacom de el ţi-ar fi scânteiat ochii, şi timpul ţi l-a mărunţit, nu l-ai dus niciodată până la capăt ca să te prefaci că ai şi găsit ce e la capătul lui pentru că asta ar fi însemnat că îl înşeli cu o nălucire, te-ai mai gândit la el câteodată, dar fără adâncime, crezi că l’ai fi uitat deşi niciodată nu ai avut despre el certitudinea uitării, e acelaşi vis de cândva care de data asta crede că nu poate greşi, tu îl întrebi dacă ar vrea iar să te chinuieşti, te atinge cu mâna, vrei să te întorci să îi scapi, în el simţi că te-ai întoarce fără rost, te sileşte să o faci ca să cauţi să înţelegi de ce atunci nu a fost cu putinţă, de ce ai mai face-o, îl întrebi, e încă o tristeţe resemnată aşezată lângă altele, prea îndesate, dar ştii că ţi se mai arată acum încă o dată tocmai în nearătarea lui ca să vadă dacă îl mai recunoşti, dacă te mai recunoşti în el, şi în acea clipă uiţi totul, totul în afară de el, acel vis în numele căruia îţi aşezaseşi cândva în tine toată lumea ta.

Tinereţea cu ochi de pisică

Oamenii sunt nişte căutători, fac asta viaţa lor întreagă, caută să afle cine sunt, în ei, în alţii, se întreabă despre fericire, despre dragoste, fac din dragoste un joc nestatornic în care se tot mişcă, când eşti tânăr dragostea iţi se pare ceva precis şi apropiat, dragostea e opiumul tău, dragostea liberă, desigur că n’o vei duce nici măcar până la sfârşitul verii, dar ce-ţi pasă, iubeşti vampirizant, dragostea îţi răscoleşte tot sângele, faci dragoste, dragostea pe care o faci trece uşor pe lângă tine, porneşti înspre fericire presimţindu-ţi toate nenorocirile, suferi în nefericiri concrete, te simţi trist fără motiv, n-ai imaginaţie, nici n-ai de ce, ai oricare nălucire îţi doreşti, imaginaţia începe mai târziu când în ea începi să-ţi creşti lucruri care nu se vor întâmpla niciodată pentru că tot ce ai căutat a fost altceva pe care ai îndrăznit să crezi că l-ai putea găsi, dar acum încă nu eşti acolo, acum eşti aici, eşti al vietăţii ăsteia fragile care se cheamă tinereţe, ai încordarea sălbăticiunilor, tinereţea ta are ochi de pisică vicleni de culoarea pelinului, ochii tăi sunt mici, încă n’au o lume proprie, viaţa din jurul tău curge prin tine, treci dintr-un an într-altul, dintr-unii oameni într-alţii, te miri mai mereu, semn că nu înţelegi, când ajungi să înţelegi nu te mai miri, trec anii, tinereţea trece pe lângă tine şi nu te mai recunoaşte, tu îi zâmbeşti rămas în urmă de departe, şi îţi spui că tu vrei să fii cea tânără de-a pururi, să târâi tinereţea cu tine pretutindeni ca pe o străină, tu eşti şi acum cea a căutărilor nu a răspunsurilor definitive şi deşi timpul tău s-a mai îngustat, mai ai din tine mult, ce nu mai ai e tinereţea oarbă când erai acel încotro care uneori nu îşi cunoaşte finalitatea deşi câteodată în început e răspunsul, răspuns cu final integrat

Poveşti în aşteptarea recuzitei

Nu poţi să ai decât ceea ce există, ai putea spune că totul e himeric, că nu există dacă n’ai fi trăit-o niciodată, dacă n’ai şti-o, ştiu că înainte de ea ai murit, şi nu doar o singură dată, eşti un flămând rătăcit, vrei să dai ceea ce nu ţi s-a dat, ai iubit lucruri care nu ţi-au răspuns, ai urât lucruri pe care le-ai vorbit cu limba inimii şi’au tras tot sângele din tine, te-ai sărăcit de visuri tot veghind depărtări cu faţa la iluzii, pe zdrenţele lor duse ai turnat apoi benzină şi le-ai dat foc, nălucile tuturor anotimpurilor nepetrecute dansau în jurul flăcărilor în rochiile lor lungi de’un alb trist, tristeţea renunţării, redevenind ceea ce erau, unor lucruri nu le-ai rămas dator nici măcar cu vreun gând, pentru alte lucruri încă mai ai de plătit şi preţul tot urcă, sunt undeva jos, sau undeva sus, dacă ar rămâne fără nume le-ai pierde, dacă nu ai fi întâlnit-o, le-ai fi uitat, gândeşte-te doar că nu mai sunt, cu cât înţelegi mai mult din ele, cu atât te cuprinde disperarea, fără disperare speranţa nu ar avea niciun rost, îţi laşi în urmă sentimentele sau încă mai vrei să tremuri în aşteptare, te întrebi, mereu ai venit dinspre undeva sau te-ai dus înspre ceva, dar niciodată nu ar trăit acel nebănuit de care nici măcar să nu apuci să îţi fie frică, acum te simţi ca şi cum nu ai mai avea locomoţie, nici nu ai mai avea unde să pleci dealtfel, ai fost în dragoste fără să pleci, fără să stai, eşti un foarte prost povestitor de dragoste, aia care singură se vrea pe ea însăşi dintr’un el şi dintr-o ea, unu şi cu unu fac unu, când dragostea întemeiază, îţi spui când vedeai în dragoste dar încă nu erai, umblai din dragoste în dragoste, dar nu te închegai, unu şi cu unu fac unu când poveştile aşteaptă, şi visul ţi se pare mai credibil decât adevărul.

Lumile şi sublumile noastre, septembrie 2009-septembrie 2016

Şapte ani de când am început să scriu, scriem de capul nostru, unii scriu când îi apucă hazardul cuvintelor, scriem pentru că suntem timizi sau firi reţinute, stăpânite, astfel scăpând eliberator de timiditate, părând altora că o facem cu o totală lipsă de inhibiţie, chiar cu exhibare, ţinem jurnale  ca nişte registre ale întâmplărilor trăite, pentru alţii banale, pentru noi vieţile încheiate ale clipelor cu semnificanţă, scriem autobiografii semânând mai degrabă cu nişte autojustificări, scriem ca să ne aducem aminte de vremea când se întâmpla să mergem din ratare în ratare pentru că ne temeam prea tare de viaţă crezând că o putem stăpâni prin şiretenie, viaţa zădărnicindu-ne planurile, scriem pentru a ne autoregenera când ne simţim sfârşiţi,  scriem cu toate amintirile noastre fidele sau infidele ca nişte naufragiaţi în retrospecţie pentru a nu le uita urmele, drumul înspre ele, deoarece memoria e o amantă tare infidelă uneori în care adesea nu prea ai încredere, scriem când simţim, catarctic, că trebuie să întoarcem capul şi să ne amintim să ne regăsim pe noi, cei uitaţi, scriem când nişte lucruri încep să ne înghimpe şi ne fură seninătatea serafică, scriem când ne hotărâm că a venit timpul să ne conturăm adânc precarităţile, scriem când suntem înnebuniţi de spaimă, de tristeţe şi de durere, de păcate şi de erori, scriem despre locurile înfrângerilor noastre definitive când rămânem fără nicio umbră de gând luându-ne cu tremurat pentru că în sfârşit înţelegem totul, scriem cosmic şi în construcţii absolute despre ceea ce iubim, făcând volute atât de atoatecuprinzători, scriem, fiind cei ai virtuţilor ficţionale, mistificând cu un exces de imaginar şi irealism, când vrem să fim insolitari fără de margini, când tot ceea ce nu putem fi şi avea sufocăm în închipuire, când tot ce avem sunt doar năluciri, găsindu-ne refugiul în neverosimil, realitatea fiindu-ne prea strâmtă pentru febrilităţile noastre, scriem despre lumile şi sublumile noastre, despre proiecţiile noastre himerice, scriem despre aproape orice poate fi spus, alţii cu ochii rupând bucăţi din noi, citindu-ne  fără a şti cine, ce, şi cum suntem.

Căderi

Mi se pare câteodată că în unii oameni toamna ceva începe să cadă, şi atunci oamenii încep să tacă despre amputări şi despre experienţele singurătăţii în care se zbat stăruitor, singurătatea asta pe care şi’o dau cu capul de toate zidurile, oamenii ăştia care sunt atât de fragili şi de vulnerabili fie şi la cele mai inofensive agresiuni, oamenii ăştia uneori ai unor iubiri solitare, cei acum în golul toamnei şi al singurătăţii, oamenii ăştia care nu mai pot să facă recurs la iterativ, asta însemnând să facă din anotimpurile trecute fictivul, oamenii ăştia care aşteptă mereu câte un alt anotimp detergent care să le cureţe pe toate celelalte de pete, deşi puteau să lase acele anotimpuri să fi trecut absente pe lângă ei şi nu ar şi fost acum acei din care ceva lasă, ceva din ei aşteaptă, ceva din ei uită, ceva din ei doar pare, ceva din ei tace, ceva din ei pleacă, ceva din ei se ascunde, ceva din ei încă mâzgăleşte cu creionul în subsolurile onirice cu numărul pereţilor infinit, ceva din ei tuşeşte, intoxicaţi cu propria lor mărginire, atunci când din tot ce a fost foc nu mai rămâne decât fum, şi când totul trece ca un cortegiu şi nimic apoi nu mai e în ei nimic tulburător încep să îşi construiască puneri în scenă ca şi cum ceva ar fi reluat pe neaşteptate, ca şi cum ar urma să audă continuarea a ceva întrerupt dintr-un motiv inutil iar ceea ce ar urma să afle ar fi lămuritor, aşa ca atunci când celălalt ţi-ar spune că decât să ajungi să îl trăieşti cu regretul şi cu depărtarea, mai bine ai încerca să îndrepţi ce se mai poate îndrepta, pentru că el a uitat cât face unu şi cu unu, era printre cei mai slabi la matematică, dar cu dragostea, după o aritmetică simplă, încă mai ştie cum e chiar dacă până acum a ieşit totul foarte prost, celălalt care încă mai vrea să creadă în simetric.

Nu, nu, şi iarăşi nu

Dacă aş avea o maşină a timpului şi m-aş putea întoarce în ani, cred că aş face aceleaşi greşeli, le-aş repeta până mi-ar ieşi de-a binelea, nu ştiu dacă aş mai vrea să iau tinereţea de coarne ca pe taur, că tinereţea îmi pare acum nu doar unul singur, ci o turmă, iar asta ar fi un spectacol bestial de-a dreptul, să se măsoare astea cu un singur toreador, ăsta fiind eu, într-o arenă cât cuprinde, aş fi jertfă de-a dreptul şi fără doar şi poate, iar ar trebui să o iau de la cap cu dragostele şi cu neliniştile, nu zic de alea sexuale, cu îndrăznelile erotice sau cu stângăciile mai degrabă, sau să joc juliete, cu sensibilitate dureroasă, nunu, tinereţea acum mi se pare aşa un joc crud cu sfâşieri căutate cu lumânarea, fiecare zi respiră năvalnic, nopţile sunt îngrămădite umăr la umăr, aştepţi şi nu ştii ce aştepţi şi crezi că orice se poate travesti, cauţi şi nu ştii ce cauţi, eşti câteodată căutare îndoită sau îndoielnică, îţi închipui lucruri şi imaginaţia ta funcţionează ca memorie, tot ce vrei nu îţi pare deloc că ar fi  altundeva de tine sau şi mult mai departe decât atât, ţi se pare că iubeşti pe cineva dinainte de a-l fi întâlnit, toate dragostele tale sunt între viaţă şi moarte, anotimpurile îţi sunt fixate în plasa suspinelor amoroase, dragostele tale nu’s anotimpuri vechi, te descompui pe rugul iubirii, ai putinţa de a te minţi mai departe, nu rămâi în ceea ce nu înţelegi şi nici în lumea altora care nu e pe măsura lumii tale, nu eşti niciodată o ană, cea care consimte să se sacrifice, subiectivităţile tale sunt agresive, eşti ignoranţă şi inocenţă, nu eşti nici linia aia precisă pe care cândva  cu atâta siguranţă vei  merge, eşti întinsă din zare în zare, zarea, imposibil de precizat.

A fost odată o dragoste

Dacă ai fost îndrăgostit cândva sau cât, timpul îi exagerează dragostei dimensiunile, când s-a micşorat într-atât încât nu a mai rămas nimic din ea înseamnă că s-a înfipt adânc în trecut, să răspunzi cu da sau nu sau să spui povestea cu sufletele oglindite unu’ntr’altul, când ochii tăi nimeresc inima celuilalt, să vorbeşti despre asta în rezumat, despre cum e să spui cuvântul dragoste şi de-abia ce l’ai rostit să nu mai ştii în legătură cu ce, să crezi că iubirea ta nu se va preface în ură ca mai toate iubirile, să simţi cum după fiecare dragoste ar trebui să îţi schimbi numele, pentru că după fiecare dragoste simţi că nu mai eşti cel care ai fost, să fii în dragoste propriul tău zeu, profet şi supus, să simţi cum ieşi din tine în căutarea identităţii cu celălalt, iar atunci când două fiinţe se întâmplă una celeilalte, e taina în care două totalităţi se reflectă una în cealaltă ca şi cum ar fi una şi aceeaşi, însă nefiind, iar atunci e zămislirea, când dragostei începe să îi funcţioneze auzul, dragostea asta care e oarbă şi surdă, să simţi cum te hrăneşti doar cu privirea celuilalt pentru că doar aşa ai putea exista, să te întrebi ce se întâmplă cu tine şi să nu înţelegi, să te arunci cu voie într-un tăiş, să intri în dorinţe pustiitoare până la genunchi, până la coapse, până la gât, lumea să îţi spună că te arunci în iluzii fără să li te împotriveşti, să îţi pui pe degete năluci, ca pe inele, să te risipeşti în închipuiri, să îţi aşezi în păr nopţile aşteptării, să fii aşteptare pe dinăuntru, să închizi pleoapele dar să nu poţi să dormi pentru că te ameţeşte fericirea, pentru o fiinţă neaşteptătoare toate fiind grele, tăcerea e grea, zilele şi nopţile sunt grele, orizontul e greu, timpul e greu, să fii locul în care dragostea aşteaptă, să nu ştii înspre ce mergi şi să îţi fie îndeajuns doar că ai plecat, să îţi pară că în celălalt te întâlneşti cu tine ca după o lungă absenţă, să îţi pară când dragostea nu mai este, că a fost odată ca şi cum niciodată nu a fost, o dragoste se uită repede, mai ales dacă o alta îi urmează.

Ca o nălucă, dragostea

Tot ce ştiam despre dragoste până pe la vreo  şapteşte ani era din cărţi, când am avut prima hemoragie sufletească, atunci am sângerat pentru prima dată, cred că orice dragostea la anii ăia cruzi se sfârşeşte aşa, e vârsta la care eşti căutător de ea cu priviri rătăcitoare, temându-te abia începând-o de sfârşitul ei, te grăbeşti în ea, dragostea se risipeşte înainte chiar de a se putea închega, aşa cum se întâmplă cu oricare dragoste plăpândă, nu prea ştii să deosebeşti ce este de ceea ce pare a fi, bei dragostea cu buze fierbinţi ca un înfrigurat venit de departe, ai ochii beţi, iubeşti mereu cu aceeaşi naivitate, tot nimic nu ştii despre ea, trăieşti în instantanee cu ochii înspăimântaţi de mirare, mai târziu înţelegi că ai de-a face cu ceva din care nu ieşi prea teafăr odată ce te arunci în tăiş, o vreme nu mai îndrăzneşti ca să nu te năpădească iar durerile, auzi vorbind pe alţii despre dragoste şi asta îţi deschide o rană, te-a pus cu umerii la pământ, gândeşti că e ca o nălucă dar tot ai mai năluci,  îţi pare când o întâlneşti că îţi şopteşte ademenitor la ureche dar nu îţi mai pierzi vremea să o asculţi pentru că ai început să recunoşti zădărnicia, apoi îţi spui că poate ai bâjbâit prin ea de unul singur ca orbu’ fără călăuză, ai visuri cu ea tot mai gri tot mai albă o vreme dar ea nu ţi se mai întâmplă îţi spui aproape cu tristeţe, apoi începi să fugi de ea şi uiţi cum arată, îţi pare că a mai fost ceva ce-i semăna odată, demult, o astupi cu cenuşă, anii trec şi îţi pare că ai pierdut  fără să fi avut ceva unic şi inefabil iar când crezi că nimic nu ţi s-ar mai putea întâmpla şi demult nu mai agonizezi evanescent, viaţa târându-şi trena de linişte şi iţi spui că vei rămâne ca destinul, nepereche, pe nesimţite o nălucă se apropie înapoia ta, nu e nimeni, dar cineva simţi cum se apropie.